Eclozare

File muzeale.

Amintire.

Trecut.

Muzee si muze literare.

La plimbare pe la casele muzeale.

Iesene.

File muzeale. Amintire. Trecut. Muzee si muze literare. La plimbare pe la casele muzeale. Iesene.

In aprilie, cu licori de frig si pasca, o vizita la cateva dintre cele 12 case memoriale iesene, tonifica si cultiva o tinerete ce nu s-a intalnit decat prin scoala, cu pozele ovale ale barzilor, boierilor, poetilor ce s-au nascut ori si-au dus la bun sfarsit creatia prin partea aceasta, a Iasului. Multi stiu, putini cunosc. Sau au vizitat muzeele literare iesene.Cum consumul cultural este unul de austeritate sau de post, vom incerca sa vedem si de ce se mentine asa. Raspunsul l-au dat, era suficient, sase case memoriale: Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Mihail Sadoveanu, Nicolae Gane, George Toparceanu si Vasile Pogor. Detasarea imaginii intiparite despre muzee unde lumea, cu mainile stranse palnie ca de ruga, "of"-uri si "oau"-uri neexplicabile, capete smerite cu gandurile la mancare, dar chiar si pasii seriosi, mult prea seriosi fata de insemnatatea locului, vor trebui lasati uitarii. Muzeul nu este un corpus mort. El incearca sa invie atmosfera trecutului, plina de trepidatiile timpului. Ca atare, "te salut, oras poetic, plin de visuri si de soapte/ unde seara ies pe strada pasarelele de noapte" (George Toparceanu, "Salut, Iasi"). Ei bine, insotindu-ma cu un ghid imaginar, pe nume Toparceanu, am inceput vizita cu casa memoriala de la Mircesti.

Bardul de la Mircesti

La aproximativ 4 km distanta de soseaua Roman-Iasi si Roman-Suceava, Muzeul Vasile Alecsandri se acopera de tacerea impusa de vremuri. Intr-un colt linistit din Mircesti, impresurat de brazi, muzeul respira un aer de epoca. Frigul din camere zoreste strainul in a vizita mai repede muzeul. Pasii scot un scartait de trezire. Sobele, uitate de foc, strajuiesc colturile camerelor. Curtea, uriasa, intesata de copaci si verdele crud al ierbii, cu banci te cheama sa asculti vreun pastel suierat de brazi. Mausoleul poetului, ridicat de catre Academia Romana, troneaza aceasta oaza. Vizitatorii se arata mai ales pe timp de vara. Si sunt mai ales elevi. Dar si cupluri ce cauta un moment de liniste. Aici, la Mircesti, ca si la Hermeziu muzeele sunt direct afectate de proasta gestionare a satelor pe care o fac primarii. Dupa cum spun si satenii, neinteresul edililor a condus la deriva acestor spatii rurale, altminteri minunate. Obiectivele turistice nu sunt luate in calcul in vreo investitie ce ar trebui realizata de Primariile locale. Tristeti provinciale, cu un primar ce se temea de cine stie ce control de la centru. Primar care nu stia ca pe spatiul unde era casa tatalui lui Vasile Alecsandri creste un depozit de gunoaie. Doar izvorul ce mai susura printre sticlele aruncate de-a valma stie cat de greu ii este cu umbra mizeriei. Cat despre beciul boieresc, acum e plin de gunoaie. Aceasta e privelistea care-l intampina pe strain inainte de a ajunge la muzeul fiului - Vasile Alecsandri. Dar oamenii se feresc sa faca mizerie in curtile lor.

Hermeziu: o frunza de nuvela

Vantul, nestingherit decat de lunca Prutului, invaluie ca intr-o nuvela muzeul Constantin Negruzzi. Drumul lung, de aproape 5 km din comuna Trifesti, drum de tara, cu valatuci de praf si gropi de vecie, nu impiedica vizitatorul incapatanat sau tot ajuns aici sa se odihneasca pe prispa casei lui Negruzzi de la Hermeziu. Reinviat in 1995 de catre Muzeul Literaturii Romane in colaborare cu Consiliul Judetean, muzeul de la Hermeziu ia parte distinctiva la marea tacere ce s-a asternut peste aceste tinuturi. Curat, bine intretinut, numai sa aiba cui sa se laude cu povestile sale. Plopii seculari pandesc elevii, pe timp de vara indeosebi, sa le astearna cate o frunza de nuvela. Ceilalti vizitatori prefera in zilele de week-end sa se aventureze pana aici. Dar merita tot efortul. Livada, aleea, scranciobul, cerdacul, camerele boieresti incanta ochii. Apoi manuscrisele, birourile de lucru, intimitatea unei case boieresti, nu pot fi ocolite. Un fel de veac de singuratate copleseste casa de pe malul Prutului. Mandrie a satenilor, a edilului, muzeul pluteste cu multi ani inaintea oricarei realizari din aceasta zona. Proaspatul primar, Ioan Danaila, promite ca va pietrui daca nu va asfalta drumul ce leaga satul de Trifesti. "Da, cum sa nu. Cat de repede vom pietrui drumul. Am o luna de cand sunt primar. Mai mult, voi propune sa se construiasca ceva pentru turisti. Avem muzeul, avem Prutul. Bani ne mai trebuie, dar poate ii vom gasi", accentueaza Danaila, rezemat cu coatele pe gardul ce tine hotar dintre casa sa si cea a muzeului. Un Negruzzi in discurs modern poate fi gasit pe orice ulita din sat. Cu investitorii, si muzeul va fi mai atractiv. Problema e a satului, muzeul e pregatit, dovada si nominalizarea sa pentru premiul EMYA, "Muzeul European al anului 1997".

Atmosfera de conac

De la intrare parca asteapta o trasura care sa te duca in Delta la pescuit. Sa auzi bascalia pe care o face Sadoveanu cu Toparceanu, un duet asemanator cu Stan si Bran, dar, evident, intelectual. Atmosfera de conac, cu pregatiri pentru musafiri. Cald. Oameni primitori. Placerea vietii se desprinde din toate colturile muzeului. Se vede bine cum timpul s-a intors aici si asteapta mai multa agitatie. Poate, din acest motiv, turnul casei asteapta sa fie reparat.

Chiriasi incoltiti la Gane

La Iasi, muzeul Nicolae Gane isi imparte spatiul cu chiriasi insoliti: Directia Nationala Anticoruptie. Astfel, spatiul muzeal propriu-zis s-a restrans la doua camere. Gane, primar al Iasului in mai multe mandate, este cel care infiinteaza Serviciul Tehnic din cadrul primariei. Tot in timpul primariatului lui Gane, centrul Iasului este pavat. In prezent, aici se tin si intalnirile Clubului Quasar. Se propun proiecte, printre care sustinerea unor ore de curs in salile muzeului. "Ne propunem sa provocam tinerii. Sa tinem chiar ore de curs aici. Sa le prezentam literatura sub o forma vie. Trebuie sa dispara cliseul legat de muzeu. Muzeul este un loc viu", arata muzeograful de la Nicolae Gane, Valentin Talpalaga. Pana atunci, muzeul este bine pazit de intrusii chirisi.

Toparceanu, chirias jovial

O casa pitita undeva pe strada ieseana Ralet, o casa a carui stapan detesta sederea indelungata intr-un singur loc. Doua camere, un chirias jovial si inteligent in poezie, trist si critic in viata personala. Custodele muzeului, Iulia Mihalache, tine sobele calde, poate-poate se intoarce poetul. Camera mica este atat de vie incat se mai aude scartaitul podelei cand a iesit din casa poetul. Custodele, prins de vraja poeziei "gandite si amuzante", cum ii spune, vorbeste mai mult prin poezie. Pare a fi admiratoarea poetului, o admiratoare ce intra in casa cand stapanul e plecat si se desfata cu miasmele versurilor. Cu siguranta, muzeul Toparceanu, desi mic, este incapator pentru toti cei care s-au saturat de inventarierea obiectelor ce au apartinut fostului proprietar, ce sunt donatie sau achizitie si prefera sa le fie recitate versuri, povestite amintiri. Aici gasesti nu muzeograf, ci un om implinit prin creatia lui Toparceanu care te face sa o vezi altfel, sa o patrunzi odata cu pana poetului. "Cand in fine-ajung odata/ In odaia mea, - tablou!/ O amica (are cheia)/ M-astepta ce pe-un erou"( G. Toparceanu, "Chibriturile").

Pogor

Si, sediul Muzeului Literaturii Romane din Iasi. "Muzeul Pogor imi place foarte mult, dar, in acelasi timp, as vrea sa fie si mai cunoscut. Critic muzeul, criticandu-ma pe mine. Vreau sa fie mai mult decat un muzeu. Pentru aceasta am si demarat de la redeschiderea sa din 2006 actiuni care sa completeze spatiul muzeal. Prin tot felul de evenimente culturale pe care le organizam saptamanal, atragem multi oameni. Astfel, cand spune cineva «La Pogor», nu spune doar expozitie documentara, ci si initiative culturale", argumenta Ioana Cosereanu, coordonator al caselor memoriale din judetul Iasi. In rest, muzeul se prezinta singur. Doar trebuie nu vizitat, ci participat la actiunile desfasurate aici.

Postfata

Daca a vizita un muzeu insemna un soi de procesiune, procesiune falsa care a condus aproape de uitare lumea muzeala, timpurile moderne impun o alta viziune. Una prin care muzeele sunt o prezenta vie. Nu doar mobilier, manuscrise imposibil de rasfoit, fotografii pe care ghidul, daca stie, sa le prezinte. Ci una antrenanta, cu un spirit al sau, care sa faca apel la ceea ce propune muzeul pentru valorificare si nu doar privire. Poate mai multa intelegere, in defavoarea vizualului.

Marius SIDORIUC